Mastile sufletului

 Oscar Wilde spunea sa i se dea omului o masca ca sa arate cine este cu adevarat. Insa in viata purtam masti si nu trebuie sa ni le dea nimeni. Inima este nespus de inselatoare ne zicea cineva care cunostea omul mult mai bine si cu mult timp inaintea lui Wilde sau a vreunui psiholog. Singurul care ne reveleaza adevarata noastra fiinta interioara este Dumnezeu. Fara El traim drama unei minciuni pe care o spuneam altora si mai ales ne-o spunem noua.

 La inmormantarea unui cunoscut de-al meu, preotul spunea la un moment dat ca Dumnezeu sa-l ierte. O cucoana tafnoasa in gura mare i-a strigat preotului ca domnul care murise nu avea nevoie de iertarea lui Dumnezeu, pentru ca fusese un om bun. S-a creat un moment penibil pentru ca aceasta doamna credea si isi exprima public aceasta idee ca cel trecut in vesnici putea, la fel cum cred atatia oameni in special despre ei insisi, ca pot fi buni.
 Vedeti? Privim la masti si credem ca vedem fata omului! Il admiram, il invidem, il adoram, poate il si uram nestiind niciodata ce se afla dincolo de imaginea pe care o privim. Dincolo de mastile asezarte pe inima noastra. Ne ducem apoi la oglinda si zambim: ce frumos ne sta cu masca aceasta. Ajungem sa credem ca suntem buni, altruisti, mai ales cand dam de pomana unui cersator un leu sau doi, trecem mai departe plini de mandria binefacerii noastre...Credem ca in familie suntem cea mai buna si corecta persoana, partenerul de viata nu e atat de bun, copii nu sunt atat de buni si ne creaza probleme si nu intelegem de ce, pentru ca le-am oferit totul, nu ca noi, care am suferit cand eram copii, dar ce stiu ei? - acesti tineri rebeli! Ne suparam pe parinti nostri ca nu inteleg sa ne respecte mai mult decat pe ei insisi, noi care avem viziunea corecta asupra vietii, noi care suntem la curent cu toate noutatiile in materie de moda, de muzica , de viata, nu ca ei- ce stiu ei? - acesti oameni incuiati!
 Masti! Le purtam acasa, la serviciu, intre prieteni, la biserica. Si suntem mandri de noi. Suntem mandri ca dam ceva bisericii, poate zeciuiala, dar niciodata nu reusim sa ne dam inima lui Dumnezeu. Intre El si noi e o masca. Sau un zid! Si noi nu stim. Si poate nici nu ne pasa. Preferam masca care ne face atat de mandri, de superiori tuturor celorlati. Dar ne traim viata separati de frumusetea lui Dumnezeu, intr-o indoiala pe care nu avem curajul sa o marturisim nimanui, poate nici noua insine. Devenim tristi, amarati, cu un Dumnezeu slab, pentru ca si El pare a purta doar masca a puterii, dar noi vedem ca viata nu e decat un lung drum al esecurilor, ca Dumnezeu nu vrea sau nu poate sa ne raspunda din spatele mastii Sale.
 Cred ca port o masca in sufletul meu. Aceea masca care se interpune intre mine si Tatal meu. Pana ce acesta nu va disparea din viata mea mereu voi incerca sa-i pacalesc pe altii si mai ales pe mine. Voi suferi crezand ca viata crestina inseamna doar suferinta, si voi incerca mereu si mereu sa o peticesc, chinuindu-ma, dar viata crestina nu este asa. Ea are lumina vietii vesnice de care nu poate fi separata. Ea are bucurie in necaz, putere in slabiciune, adevar in minciuna, toate acestea si nu invers.
Sa rupem masca! Sa fim ceea ce suntem cu adevarat si sa-L lasam pe Dumnezeu sa ne vindece!