Vladek Filipovici (partea 2)

 Seara se lasa incet deasupra Bosniei aducand o racoare placuta. Ziua era destul de cald, chiar daca era luna mai. Vladek se inrolase in urma cu un an in trupele paramilitare ale celebrului Arkan. Vazut de Occident ca un criminal si un raufacator, vazut ca un erou de  catre sarbi. Instructia fu dura. Daca ura nu l-ar fi calauzit Vladek ar fi renuntat.
Chiar si asa se intreba, uneori, daca exista scop in viata...Era viata ce traia el? Viata sa era sa ucida! Mereu, mereu. Exista Cineva dincolo de el, de arma sa, de misiunile sale? Era cineva dincolo de moartea pe care o aducea? De viata aceia faurita pentru a lua viata? Isi aducea aminte ca prin vis de Nadira, sotia sa. Ii era dor de ea. Ea insa disparuse pentru totdeauna din viata si lumea sa. Iar azi ucidea pentru ea. Era ceea ce ii ceruse atunci in clipa mortii , sa nu faca niciodata. Vladek nu ura musulmanii care ii ucisesera tanara sotie, ci o intrega omenire. Ura religia musulmana la fel cum o ura pe cea catolica sau ortodoxa! Nu se inventase inca un glont care sa le spulbere. Ca sa il introduca in Dragunovul sau si sa lichideze prostia care luase mintiile unor oameni la sfarsit de mileniului 2, ca la inceputul celui de-al treilea...
 Oare va mai fi pace vreodata? Oare va mai vedea soarele stralucind fara sa fie intunecat de fumul cladirilor arzande? Oare se va mai auzi vreodata pasarile ciripind, copii razand sau mereu se va auzi urletele ranitilor, injuraturile si blestemele militarilor, ordinele seci si dure ale comandantilor, armele care vuiau aducand durere si moarte?
 La scoala invatase poeziile autorilor iugoslavi. Unii vedeau in moarte un soi de prietena. Alti vedeau o extensie a vietii. Dar ei nu au fost aici! Nu au stat nici macar o clipa in santurile pline de apa, tremurand, asteptand sa vina seara sau dimineata. Ei nu au ucis...Nu au simtit teama aceea ca in orice clipa cineva te putea lovi cu un glont...Nu si-au vazut famila sau prieteni facuti bucati in bombardamente de artilerie. 10 minute in transee i-ar fi lecuit de simpatia aratata mortii.
 Vladek fusese desemnat in grija lui Luka. Batranul avea experienta celor 3 ani de razboi. Ajunsese la gradul de sergent, intr-o armata nerecunoscuta de nimeni, poate doar de Serbia. Fusese chiar decorat de vreo doua ori. Era o ironie. Batranul isi pusese tinichelele, cum le numea, intr-o cutie de lemn unde tinea putinele amintiri legate de o alta viata, de o alta Bosnie. Cateva poze in care el si familia lui zambeau fericiti. Uneori privea lung acele poze de parca atunci le privea prima data. Era totusi multumit ca copii lui se refugiasera in Germania. El nu a vrut sa plece si s-a trezit ca i se pune in mana o arma pentru a-si face datoria fata de "patrie si credinta crestina cea adevarata"...Armata sarba bosniaca avea nevoie de fiecare in stare sa poarte un Kalasnikov. Batranul se supuse. Nu-i iubea pe musulmani. Asa ca accepta fara sa se gandeasca vreodata sa dezerteze...Unde ar fi putut sa dezerteze? La musulmani? La trupele ONU? La banditi din Occident care se erijau in stapanii Europei, facand reguli pentru toti, dar niciodata pentru ei? De fapt ii ura chiar mai mult...De ce nu isi vedeau ticalosii astia de probleme lor?...Se terminasera problemele din tarilor si acum cautau sa le rezolve pe cele din Yugoslavia? Nu mai aveau nici o tara din Africa sau Asia pe care sa o fure? In care sa porneasca vreun razboi? Trebuiau sa se ocupe din nou de tariile Europei care nu se supuneau "democratiei" si "libertatii" aduse de soldatii si bombele lor?
 Luka si Vladek traiau intr-un cort, ceea ce le oferea o mobilitate maxima. Daca situatia se b=vamai stabiliza poate vor primi si niste camere in fermele abandonate de langa capitala. Impropriu spus camere, dar oricum erau mai bune decat corturile lor subtiri. Cateva GAZ-uri le asigura deplasarea urgenta unde ar fi fost nevoie de ei. Erau putini. Lunetistii aveau o viata deosebit de dura. Uneori erau obligati sa stea zile ascunsi intr-un loc, aproape fara sa manance, inghitind doar putina apa, urmarindu-si "prada"! Era ceva ce putea sfarama cea mai tare minte...Erau sfatuiti sa nu se gandeasca la ei, la tragediile personale. Era nevoie sa se refugieze intr-o lume paralela daca doreau sa nu cedeze psihic. Una unde nu exista razboi, foame, ura, moarte! Cei care credeau intr-un Dumnezeu se rugau...Conversau ore intregi cu o Fiinta care ingaduia apocalipsa pe acest pamant atat de binecuvantat, avand langa ei o arma ce era parte din aceasta apocalipsa. Era un paradox ca cineva mai putea crede in ceva, in altceva decat in ura si moarte...Ca cineva se mai putea ruga Cuiva...
 Scopul lunetistilor era sa doboare cati mai multi civili, sa instaureze o teroare cumplita ca sa ii faca pe musulmani sa cedeze. Sa se revolte impotriva autoritatii militare musulmane care le cerea sa reziste in acest oras al mortii. Un destept de general facuse o comparatie nefericita cu blocada Leningradului. Nu au fost prea multi entuziasmati de eroismul sovieticilor care ajunsesera sa manance cadavrele concetatatenilor ucisi de foame si boala, in acel oras unde iadul se revarsase timp de trei ani pe strazi. Dar si ei inca nu cedau si erau sprijiniti de ONU. Pe sarbi nu-i sprijinea nimeni in mod direct. Rusi erau prea departe si prea slabi ca sa se implice. Si nici nu doreau sa isi distruga relatiile si asa fragile cu Occidentul si SUA. Declaratiile lor pro-sarbesti erau de ochii lumi, sa arate ca nu si-au uitat aliatul. Dar dupa aproape trei ani de asediu sarbi nu obtinusera mare lucru. Erau singuri impotriva tuturor!...Nimeni nu avea curajul sa o spuna, dar era evident ca pierdusera. Iar dupa acest razboi, musulmanii vor face legea aici. Sprijiniti de un Apus asa-zis crestin. Se vor razbuna cumplit pentru tot ce facusera sarbii. Si poate si pentru ce nu facusera!
 Luka se temea mai mult de ziua cand pacea va fi decretata...Cand inca mai era razboi putea sa mai spere. La o lume care sa semene ca cea de dinainte de aceasta nebunie. Dar zilele treceau. Apoi saptamanile...Apoi lunile....Si razboiul nu se incheiase in favoarea sarbilor. Comunitatea internationala le era tot mai ostila. Cand iti pierzi simpatizantii pierzi, de fapt, tot. Cauza lor devenise sinonima cu cauza unui terorism de stat. Ei erau baietii rai, criminalii care ucideau civili doar pentru a crea o Serbie mare.
 Luka ofta. Poate aveau un strop de dreptate si cei de dincolo. Dar ei nu-i vazusera sotia masacrata, nici pe fratele sau. Nici pe a lui, nici pe Nadira lui Vladek. Erau etichetati criminali, dar nimeni nu era interesat sa faca o ancheta macar si sa se intrebe de ce sarbi erau atat de furiosi si atat de determinati sa mearga pana la capat in acest razboi.
 Vladek adormise mai repede pe patul cazon. Tresarea in vis si mormaia furios.Avea aproape in fiecare noapte cosmaruri. Batranul incepuse sa il indrageasca. Il privea ca pe un fiu. Ca pe fii sai fugiti in Occidentul pe care il ura! Era aproape sigur ca nu o sa-i mai vada niciodata! Il privi pe Vladek! Ce nebunie le schimbase viata atat de dur? Ce demon iesise din iad sa amageasca o natie pe motive enice sau religioase pentru a se ucide unii pe altii intr-un mod inutil?