Postez de azi o noua nuvela. Dumnezeu sa ma ajute sa o scriu si sa foloseasca inimilor intristate
- Balcani au fost mereu butoiul cu pulbere al Europei, spuse Luka, un militar de vreo 55 de ani si care lupta de 3 ani in razboaiele care nu se mai terminau in fosta Yugoslavie.
Vladek il privi trist.
- E ciudat ca am ajuns sa luptam pentru niste idei de acum 150 de ani. Adica pentru religie...Tu si cei mai multi de aici...Eu lupt pentru o idee mai banala si mai simpla: pentru propria mea razbunare.
Luka se facu ca nu aude privind praful si fumul ce se ridica din capitala Bosniei, Sarajevo.
- Oare luptam pentru religie asa cum ne spun popii nostri? Sau pentru tara si popor cum latra politicienii nostri...Aia care ne trimit ca pe niste vite la moarte. In fond ce le pasa lor? Oricum ar fi ei se imbogatesc in timp ce altii mor departe de casa si familia lor. Am transformat Bosnia intr-o lume desertica...Acum 10 ani Sarajevo gazduia Jocurile Olimpice...Azi gazduieste nebunia unui razboi inutil.
Vladek avea 30 de ani. Isi aducea aminte cum fusese in urma cu 10 ani tot aici in Sarajevo cu fratele sau, Milan...O lume atat de frumoasa. Fusese spectator al festivitatilor de deschidere a Jocurilor Olimpice de iarna. Atat stralucire. Acum din departari se auzeau pocniturile armelor. Din cand in cand un tun bubuia ca sa aduca moartea pe strazile aproape pustii ale capitalei Bosniei.
Misiunea lui Vladek era simpla: sa ucida cat mai multi musulmani. Fiecare moarte insemna scaderea moralului locuitorilor capitalei. De trei ani aproape asediau acest oras blestemat, si nimeni nu reusea sa-l doboare. Era ca un boxer cu fata tumefiata, care se clatina pe picioare, dar nimeni nu ii daduse lovitura de gratie. Pusca Dragunov ii statea alaturi. O privi si pentru o clipa ura sa ii intuneca mintea. Cu un glas ca din mormant ii spuse batranului Luka:
- Din fericire mai e un motiv pentru care lupt: pentru mine! repeta Vladek, parca pentru a se convinge ca de fapt avea o misiune.
-...pur si simplu! Nu doar pentru tara asta de rahat! Sau pentru religia ei, ci pentru mine! Pentru toti cei dragi ai mei ucisi de musulmani...sau de catolici...sau de cine or mai fi ei si pe care religia le pune arme in maini! Si daca as putea as ucide si religia, acest cosmar al omenirii.
Isi lua arma si privi orasul prin luneta. Cineva departe pe o strada plina de daramaturi si moloz,se ascundea printre ruine mergand aplecat si temator. Vladek il privi cum privesti o musca...O ura teribila i se intipari pe fata. Trase un foc scurt si acel om necunoscut se ridica brusc si isi duse mainile la burta. Totul pentru o clipa. Se prabusi si langa el se forma in cateva clipe o balta de sange. Vladek ranji!
- Inca unul care a plecat spre iad sa-si intalneasca stapanul! spuse tanarul cu o privire ce pe Luka il facu sa se cutremure.
- Nu ar trebui sa vorbesti despre lucrurile acestea cu atat de mare usurinta. Diavolul te poate auzi!
Batranul isi facu repede de trei ori cruce. Vladek rase scurt.
-Ai trait degeaba daca crezi ca diavolul sta si ne pandeste pe noi. Pentru ca noi suntem diavolii! Noi nu mai credem decat in sange si moarte. Scuipa scarbit. Noi suntem raul de pe Pamant. Si stii ceva? Imi place? Tie, Luka, nu iubesti sa vezi cum cu un singur foc opresti viata, destinul uni om?..
- Esti tanar si nebun, copile! ii spuse. Hai sa mergem! E periculos sa mai stam aici. Musulmani ne-ar putea vana la randul lor.
Se trantira la pamant si cu miscari de felina, taras, se indepartara de cladirea fermei. Ajunsesera intr-un loc sigur de unde putea sa se intoarca la unitatea lor.
Azi ucisesera doi oameni. Doi necunoscuti care nu le facusera nimic. Insa un lunetist trebuie sa nu simta nimic. Nici pentru altii, nici pentru sine. Luka intr-un fel se obisnuise. Executa un ordin atata tot.Nu mai avea sentimente. Uneori mai simtea un fel de dor de casa, de copii lui...de sotia lui. Ea murise in acest razboi inutil. Dupa trei ani durerea se estompase. Si el omorase sotii, sotiile, copii cuiva. Ca si Vladek dorise razbunare. Apoi dupa doi ani intelesese ca nu exista razbunare. Durerea se estompa mai degraba cand spunea o rugaciune lui Dumnezeu, decat cand mai lua cate o viata. Dar ii mai asculta Dumnezeu? Devenise trist, inchistat in sinea lui. Lumea pe care o iubise candva pierise pentru todeauna. Uneori isi privea arma si se intreba daca viata lui linistita de mic fermier existase vreodata. Uitase de zile senine, de bucuria recoltei. Uitase de frumusetea unei cine impreuna cu toti ai lui. I se paruse atunci ceva normal, obisnuit. Intr-o clipa insa totul disparuse... Acum totul era cenusiu, totul mirosea a moarte. Numai exista decat durerea si tragedia unii razboi pus la cale de politicieni in numele religiei si a nationalismului. Povesti! In timp ce Europa se debarasa de religie si de nationalism, intr-o tarisoara de doar 51.000 de km patrati, aceste lucruri declansasera un razboi furios. Nu conta cine urma sa invinga. Era clar ca toti vor pierde. Iar in numele acestor "doua lucruri esentiale pentru existenta unei natiuni" cum le spuneam politicienii si sefii armatei, se nasteau cele mai groaznice si murdare lucruri pe care omenirea le vazuse: violuri, crime in masa, torturi...Atata ura ce putea cuprinde inima unei natii putea scufunda intregul Univers in bezna...in iadul acela de care zicea Vladek.
Totul pierea: in jurul lor si mai ales in ei... Fiecare om care murea sau era torturat in numele crestinismului sau patriotismului era un strop din sufletul lor care murea. Luka isi privi crucea de otel care o purta cu el si o lacrima i se ivi la coltul ochiilor. Uneori simtea ca o uraste...In acele momente cand cumva ceva din el mai simtea si durerea atat de intens. Dar cel mai des uitase ca exista viata si nu doar moarte.
O stranse cu putere si furie! Doar moartea mai exista!...Iar crucea era poate cel mai bun simbol al mortii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu